John Masefield: Istoria creştinismului în Portugalia

Se_Catedral_de_Braga

Fiecare ţară traversează perioade de ascensiune şi perioade de declin. Perioadele de ascensiune exprimă entuziasmul ţării şi al poporului ei pentru un ideal sau o înţelegere de natură spirituală, pentru o idee măreaţă. În aceste momente, esenţa spirituală a unei ţări, spiritul poporului său ies în evidenţă. Perioadele de declin exprimă trădarea şi pierderea acelui ideal în favoarea unei atracţii fatale şi decadente spre o pasiune lumească pentru bogăţiile pământeşti, pentru pământ şi putere, şi o întunecare a acelui spirit naţional şi a acelei esenţe spirituale. În acest mod, numeroase imperii, deopotrivă vechi şi noi, s-au ridicat şi au căzut, fie că este vorba de cel Babilonian, cel Egiptean, cel Macedonean, cel Roman de Apus, cel Persan, cel Roman de Răsărit, cel Zimbabwian, cel Mongol, cel Aztec, cel Incaş, cel Portughez, cel Spaniol, cel Mogul, cel Chinez, cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Francez, cel Britanic sau cel Sovietic. Ne vom îndrepta atenţia aici spre acea idee măreaţă şi acel ideal spiritual care au înflăcărat odată spiritul Portugaliei şi al poporului său. Read more about John Masefield: Istoria creştinismului în Portugalia

De vorbă cu Arhimandritul Tihon (Șevkunov)

Tichon_s

— Părinte Tihon, de ce ni se răceşte credința? Cum de ne-am pierdut dragostea [și bucuria] pentru sfintele slujbe, pentru rugăciune […]?

— Odată, într-o discuţie despre viaţa monahală, un părinte mi-a spus că cea mai mare problemă a monahismului contemporan este nehotărârea. S-ar putea spune, probabil, acelaşi lucru nu numai despre călugări, ci și despre mulţi dintre creştinii noştri din ziua de azi. Hotărârea, curajul și nobleţea duhovnicească care vine împreună cu ele sunt din ce în ce mai greu de aflat. Insă dacă oamenii ar înţelege cu toată fiinţa lor, în întreaga viaţă, că cel mai important lucru — indiferent de câte piedici sau ispite ar avea — este să mergi către Dumnezeu, sa-I fii credincios Lui, atunci nu s-ar mai clătina din credinţă atât de mult încât să o piardă. Criza credinţei despre care vorbiţi se vede mai ales la adolescenţii noştri. Copii de 8-9 ani merg la biserică și cântă în strană, uimindu-i și încântându-i pe toţi din jurul lor. Însă când ajung pe la 14-16 ani, mulţi dintre ei — dacă nu majoritatea — nu mai vin la biserică.

 — De ce se întamplă asta?

— Copiilor nu li se face cunoştinţă cu Dumnezeu. Bine, e drept, au fost familiarizaţi cu slujbele, cu rânduiala din biserică și cu vieţile sfinţilor povestite pe înţelesul lor. Însă cu Dumnezeu nimeni nu le-a făcut cunoştinţă. Nu s-au întâlnit niciodată cu El. Din pricina asta, părinţii, şcolile duminicale şi — oricât de trist ar fi! — preoţii le construiesc casa credinţei copilăriei pe nisip (Matei 7:26), iar nu pe piatra care este Hristos. Cum e posibil ca nişte copii să nu-L observe pe Dumnezeu, în ciuda tuturor eforturilor cât se poate de sincere ale adulţilor de-a le însufla credinţa? Cum e posibil să se ajungă la situaţia în care copiii să nu-şi găsească înlăuntru puterea să-L vadă pe Mântuitorul Hristos în viaţa lor de copii și în Scriptură? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ridicăm înca o problemă legată de adulţi — şi care se reflectă în copiii noştri ca într-o oglindă. Astfel de lucruri se întâmplă atunci când și părinţii, preoţii una învaţă și alta trăiesc. Asta este cea mai înfricoşătoare lovitură pe care o poate suferi fragilitatea credinței din copilărie – o dramă insuportabilă pentru mintea sensibilă a copiilor.  Read more about De vorbă cu Arhimandritul Tihon (Șevkunov)