— Părinte Tihon, de ce ni se răceşte credința? Cum de ne-am pierdut dragostea [și bucuria] pentru sfintele slujbe, pentru rugăciune […]?
— Odată, într-o discuţie despre viaţa monahală, un părinte mi-a spus că cea mai mare problemă a monahismului contemporan este nehotărârea. S-ar putea spune, probabil, acelaşi lucru nu numai despre călugări, ci și despre mulţi dintre creştinii noştri din ziua de azi. Hotărârea, curajul și nobleţea duhovnicească care vine împreună cu ele sunt din ce în ce mai greu de aflat. Insă dacă oamenii ar înţelege cu toată fiinţa lor, în întreaga viaţă, că cel mai important lucru — indiferent de câte piedici sau ispite ar avea — este să mergi către Dumnezeu, sa-I fii credincios Lui, atunci nu s-ar mai clătina din credinţă atât de mult încât să o piardă. Criza credinţei despre care vorbiţi se vede mai ales la adolescenţii noştri. Copii de 8-9 ani merg la biserică și cântă în strană, uimindu-i și încântându-i pe toţi din jurul lor. Însă când ajung pe la 14-16 ani, mulţi dintre ei — dacă nu majoritatea — nu mai vin la biserică.
— De ce se întamplă asta?
— Copiilor nu li se face cunoştinţă cu Dumnezeu. Bine, e drept, au fost familiarizaţi cu slujbele, cu rânduiala din biserică și cu vieţile sfinţilor povestite pe înţelesul lor. Însă cu Dumnezeu nimeni nu le-a făcut cunoştinţă. Nu s-au întâlnit niciodată cu El. Din pricina asta, părinţii, şcolile duminicale şi — oricât de trist ar fi! — preoţii le construiesc casa credinţei copilăriei pe nisip (Matei 7:26), iar nu pe piatra care este Hristos. Cum e posibil ca nişte copii să nu-L observe pe Dumnezeu, în ciuda tuturor eforturilor cât se poate de sincere ale adulţilor de-a le însufla credinţa? Cum e posibil să se ajungă la situaţia în care copiii să nu-şi găsească înlăuntru puterea să-L vadă pe Mântuitorul Hristos în viaţa lor de copii și în Scriptură? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ridicăm înca o problemă legată de adulţi — şi care se reflectă în copiii noştri ca într-o oglindă. Astfel de lucruri se întâmplă atunci când și părinţii, preoţii una învaţă și alta trăiesc. Asta este cea mai înfricoşătoare lovitură pe care o poate suferi fragilitatea credinței din copilărie – o dramă insuportabilă pentru mintea sensibilă a copiilor.
Îmi vine în minte un caz anume. În 1990, la prima mea călătorie în Germania, am primit, spre marea mea surprindere, o lecţie bună de la un preot catolic. Am fost uimit de enoriaşii lui: erau tineri foarte curaţi, între 16 şi 20 de ani, care se străduiau sincer să ducă o viaţă creştină. L-am întrebat pe preot cum reuşea să-i apere pe adolescenţi de presiunea agresivă a ispitelor și de mulţimea de distracţii cu care colegii lor din Occident sunt atât de obişnuiţi. S-a uitat la mine cu totul consternat. Apoi a rostit nişte vorbe care, în simplitatea și claritatea lor, pur şi simplu m-au copleşit — și regret foarte mult ca n-am auzit asta de la un preot ortodox: “Păi, ei, pur și simplu, Îl iubesc pe Hristos mai mult decât toate distracţiile astea!“.
— Și la noi e altă situaţie?
— Bineînţeles că nu! Slavă Domnului, avem şi noi o mulţime de exemple strălucite. În Seminarul nostru de la Sretenski văd mereu tineri deosebit de curaţi şi de sinceri — deşi, sigur, mai sunt și ispite de tot felul. Aşa e viaţa.
— Aceştia sunt adolescenți. Dar ce ne puteţi spune despre adulţii care vin la biserică?
— Nu-i nici o diferenţă. Și în cazul adulţilor se întâmplă acelaşi lucru. Şi noi ne rănim unii pe alţii (în cazul acesta, „cei mici” despre care vorbeşte Mântuitorul nu sunt neapărat copiii, ca vârstă), prin credinţa noastră căldicică, prin încălcările noastre cu bună-ştiinţă ale poruncilor Evangheliei, prin vieţile noastre lipsite de curăţie. Încet-încet, oamenii încep să creadă că un creştin poate să ducă viaţa cum îi convine. Când se ajunge aici, cei care au venit la credinţă la vârsta matură îşi pierd treptat interesul pentru viaţa duhovnicească; ajung să fie obosiţi de toate lucrurile astea. Nu au o comuniune reală cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu au viaţă în duh. În primii trei-patru ani de credință, Ortodoxia e interesantă; noua viață e captivantă şi eşti copleşit de un val de impresii noi. Dar apoi toate devin rutină. Probabil asta seamănă cu viața de familie. Pe măsură ce trece timpul, trebuie să facem eforturi și să răbdăm — şi să ne răbdăm pe noi, în primul rând. E, într-adevăr, greu. Oamenii care vin la credință, să zicem, la 25 de ani, mai au încă în faţă 50 de ani de astfel de eforturi. Aşa a fost dintotdeauna; nu trebuie să ne mirăm. Uscăciunea aceasta este, de regulă, o etapă de neocolit în viaţa duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul, de pildă, a scris multe lucruri interesante pe tema asta. Partea asta de „drum” este o „pustie” prin care omul trebuie să treacă. Din păcate, nu toţi fraţii și surorile noastre reuşesc să o depăşească. Sunt și unii care se impotmolesc definitiv — şi cu multă plăcere — în aceste nisipuri sterpe. Poate fi cumplit de greu să-i tragi afară!
— Cum ajunge să se instaleze această uscăciune? Cineva face tot ceea ce trebuie să facă: se spovedeşte, mărturisind toate lucrurile care ştie că se numesc „păcate”; face pravila de rugăciune; se apropie de potirul Sfintei Împărtăşanii —și cu cât face aceste lucruri, cu atât simte că toate sunt doar formalism, iar toate acţiunile lui de a „citi”, de a „sta” la slujbe și a se „spovedi” devin din ce în ce mai mecanice. Ce-i de făcut în situaţia asta?
— În Sfânta Scriptură se spune foarte lămurit cum să-ţi readuci sufletul la viaţă, cum să ţi-l faci din nou tânăr și viu: „Căutaţi-L pe Domnul, şi va viia sufletul vostru“ (Psalm 68:33). Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu îndrăznire și tenacitate! Și atunci fagăduinţa Domnului Iisus Hristos se va împlini: „Căutaţi și veţi afla” (Matei 7:7; Luca 11:9). Dar dacă nu-L mai căutăm pe Dumnezeu, dacă s-a pierdut setea după Dumnezeu, dacă s-a pierdut dorinţa de a-L înhăţa pe Dumnezeu, atunci avem motive serioase de îngrijorare.Trebuie să folosim orice mijloc posibil pentru a trezi în sufletul nostru această dorinţă. Fără de ea, nu putem dobândi nimic bun. Sau, în cel mai bun caz, va trebui să aşteptăm — aşa cum aştepţi ploaia izbăvitoare pe un pământ uscat — să fim trecuţi prin încercări extraordinare, prin boli, dureri adânci și ispite.
— Dar e posibil pentru un mirean să trăiască la o asemenea măsură?
— Pentru mireni? Da, sigur că da, e posibil chiar și pentru mireni. După cum spunea părintele Ioan Krestiankin, în vremurile noastre creştinii puternici se mântuiesc în lume, iar cei slabi în mănăstiri. Când asculţi oamenii la spovedanie şi stai de vorbă cu credincioşii, îţi, dai seama ce nevoitori uimitori sunt printre mireni — şi la o asemenea măsură, încât noi, cei care ne numim monahi, avem de învăţat de la ei. Îmi aduc aminte cum, pe la mijlocul anilor 80, mă plimbam odată prin Mănăstirea Pskov cu părintele Ioan Krestiankin. Dintr-o dată, un tânăr agitat a alergat spre părinte şi a început să se vaite în gura mare: “Părinte! Moscova e un oraş îngrozitor! Un nou Babilon! Oamenii sunt fără-de-Dumnezeu și cumpliţi!“. La care părintele Ioan i-a astupat gura cu mâna și i-a spus cu asprime: “Ce vorbeşti?… La Moscova se săvârşesc în fiecare zi patruzeci de Dumnezeieşti Liturghii, în patruzeci de biserici! Acolo stau nişte nevoitori extraordinari, neştiuţi de lume, undeva, la etajul 8 sau 12, într-un bloc! Adevăraţi sfinţi, cum nici măcar nu poţi să-ţi închipui dumneata!“. Am rămas uimit la vremea respectivă, pentru că eram obişnuit să cred că toţi nevoitorii trăiau numai în mănăstiri de prin pustie, din Solovki sau Egipt. Şi astăzi eu însumi văd, cu adevărat, nevoitori uimitori: simpli mireni, de la care am de învățat şi care mă ajută la mântuire, smerindu-mă, oameni care-mi dovedesc că poți să duci o viață cu adevărat nevoitoare creştinească în vremurile noastre.
— Ce înseamnă această „viaţă creştinească“?
— Împlinirea poruncii lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Şi sunt oameni obişnuiți: femei, tineri, tinere, adulți. Nici nu mai vorbesc despre bunici — ei țin nişte pravile de rugăciune care, sincer vorbind, l-ar ruşina până și pe un călugăr. Mai mult, țin aceste pravile cu statornicie, de zeci de ani de zile — și cu siguranța absolută că nu fac nimic deosebit! De pildă, ştiu o femeie care citeşte un anumit număr de catisme pentru fiul ei mai mare; apoi un număr pentru cel mijlociu; apoi un alt număr pentru fiica ei cea mai mică. Apoi spune Rugăciunea lui Iisus de 1.500 de ori, doar ca să-şi simtă starea de păcătoşenie măcar un pic. Apoi încă nişte rugăciuni de mijlocire pentru alții, și un acatist — cum s-ar putea fără acatist?… Vă vorbesc aici de pravila reală a unei credincioase pe care o cunosc. Asemenea nevoitori — bărbați și femei — sunt nenumărați! Şi, pe lângă ceea ce fac, mai au și de lucru: merg la cumpărături, spală, calcă rufe, îşi cresc copiii și nepoții. Şi nici nu se mândresc, nici nu se slăvesc în deşert; nu se gândesc în nici un fel la propria persoană și sunt gata în orice clipă să-şi slujească aproapele. Simpla prezență alături a unor astfel de oameni te ajută extraordinar de mult să capeți nădejde și hotărâre.
— Bine, dar adevăratul creştinism nu înseamnă să stai și să citeşti rugăciuni…
— Bineînțeles, nu să stai și să citeşti rugăciuni — ci mai degrabă să ai o rugăciune ca o comuniune vie cu Dumnezeu! Trebuie să înţelegem, pur și simplu, că pot exista multe feluri de rugăciune. Sfinţii Părinţi aveau simţirea că viaţa duhovnicească este dată de calitatea și curăţia rugăciunii. Dar, se înţelege de la sine, dacă cineva are impresia că se roagă, dar în acelaşi timp este mânios și nu are dragoste pentru aproapele, atunci nu poţi decât să-i plângi de milă. Ştiţi… poate oi fi eu norocos, dar de mult n-am mai întâlnit astfel de oameni.
— Sunt multe exemple de tineri care slujesc în biserică, dar nu-şi ajută familiile în nici un fel.
— Ei bine, i se mai întâmplă câte unuia să se adâncească în viaţa duhovnicească și să se îndrepte către un scop măreţ, și în acelaşi timp să calce peste bieţii lui apropiaţi. Pentru asta există părintele duhovnic. Vine un moment, vine o nenorocire, în cele din urmă, vine o cădere. Dar n-aş vrea să vorbesc despre asemenea cazuri triste ca şi cum ar fi norma zilelor noastre. Mă gândesc mai degrabă la ele ca la o boală a copilăriei. Mulţi au avut varicelă, dar puţini au rămas cu urme pe faţă.
— Dar astăzi se vorbeşte tocmai despre asemenea cazuri…
— Într-un anume fel, în ziua de azi a devenit „de bon ton” în mediile ortodoxe să spui că cineva se roagă „peste măsură”: îşi face pravila, canoanele și catismele — pur și simplu, e „prea” evlavios. Ca și cum i s-ar pune un diagnostic. Însă noi ne asumăm acest rol de judecători nu pentru că am suferi de un exces de discernământ duhovnicesc, ci mai degrabă dintr-o lipsă de credinţă; din lenea noastră, din iubirea de sine. Pentru că, nu-i aşa?, e în interesul nostru să ne apărăm propria trândăvie, aşa că ne zugrăvim cu bună-ştiinţă asemenea chipuri, cam ca Ferapont din „Fraţii Karamazov” — vă aduceţi aminte că în romanul lui Dostoievski e descris un nevoitor de un pseudo-ascetism crud și neînţelept.
Să ştiţi că există un pericol real în râvna aceasta cu care accentuăm și exagerăm asemenea cazuri nesănătoase, folosind astfel aceste exemple pentru a începe — insesizabil pentru noi înşine — să ne apărăm propria neglijenţă și credinţă căldicică. În biserici a ajuns ceva foarte obişnuit să circule de la un om la altul stereotipuri răutăcioase şi periculos de generalizante: „Dacă femeile merg la biserică, sunt nişte baborniţe nenorocite; dacă sunt tineri, înseamnă că au probleme cu nervii; dacă sunt adulţi, înseamnă că sunt nişte rataţi; dacă slujesc în altar, înseamnă că şi-au lăsat de izbelişte familiile ca să fie în biserică; dacă sunt monahi, înseamnă că sunt lacomi de avere şi hulitori“.
— Dar uneori chiar aşa este…
— Cine-ar putea spune că nu-i aşa? Dar de ce să încerci să te convingi pe tine și pe cei din jur, cu o stăruinţă demnă de-o cauză mai bună, că situaţia asta este generală în Biserica noastră?…
— Am făcut odată un „tur” al forumurilor ortodoxe de pe Internet şi pur și simplu nu mi-a venit să cred când am văzut maliţiozitatea cinică pe care unii ortodocşi — care se mai consideră foarte învăţaţi în problemele bisericeşti — o manifestă nu numai faţă de clerici (pentru care nu au nici un pic de cinstire), dar chiar și faţă de mirenii cei mai evlavioşi. Ei le spun „ortoțicniţi”…
— Mi-e teamă că astfel de expresii nu au apărut de nicăieri; s-au născut chiar în sânul mediului ortodox, pentru că numai unii „dintr-ai noştri” puteau să arunce asemenea zeflemele ascuţite. Însă, indiferent de unde-ar fi venit, au fost adoptate cu entuziasm de-ai noştri. Și acesta e un fenomen cu adevărat tulburător în comunitatea noastră creştină. Mai mult: începem, puţin câte puţin, să ne privim atât pe noi înşine, cât şi pe cei din jurul nostru prin prisma unor astfel de noțiuni peiorative.
Un astfel de cinism, de fapt, îşi are originea în însăşi boala aceasta a credinţei căldicele, care i-a molipsit pe creştini încă de pe vremea Bisericii din Laodiceea (Apoc 3:15-16). Puterea vrăjmașului care creşte din ce în ce mai mult înlăuntrul Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din punct de vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă decât orice forţă sau prigoană din afară.
Când se adună oameni din generaţia mai în vârstă, de multe ori spun: „Ce bine era în anii ’60 şi ’70! Ce credinţă era pe-atunci!”. Noi vorbim aşa nu numai pentru că începem să îmbâtrânim, să bombănim, ci pentru că chiar aşa stăteau lucrurile. Pe vremea aceea exista o opoziţie din afară faţă de Biserică, din partea statului, însă noi eram uniţi şi ne prețuiam unul pe altul. Termenul de „orto-ţicniţi” nu putea veni, pe vremea aceea, decât din tabăra vrăjmaşă. Un ortodox n-ar fi folosit, și n-ar fi repetat niciodată asemenea cuvinte. Însă acum le auzim în mediile bisericeşti, iar cei care le rostesc le aruncă cu mândrie!
Sunt oameni care au venit în Biserică, însa o plac doar în parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr cumplit în străfundul sufletului lor: au un dispreţ profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, începe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi și pe cei din jurul lor, într-un fel sau altul. La urma urmelor, noi chiar suntem un singur Trup — Biserica — şi, de aceea, trebuie să i se pună cumva stavilă acestei boli.
Nu ne mai rămâne decât să ne amintim de cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, care spunea: „Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: să nu încerci să o opreşti cu mâna ta slabă“. Însă mai departe spune: „Trage-te de-o parte şi păzeşte-te tu însuţi de ea“ — nu să fii cinic.
— De ce nu? La urma urmei, judecăţile cinice pot, uneori, sa fie foarte la obiect…
— Unii nevoitori ar putea spune nişte lucruri foarte aspre, cum făcea Sfântul Leonid de la Optina. Chiar și astăzi, la Moscova, avem un protoiereu care e capabil de glume atât de inteligente, încât e bine să fii atent ca să nu te prindă pe picior greşit. Însă nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că e cinic, pentru că nu este răutate în glumele sfinției sale. O remarcă gravă și plină de spirit, atunci când o persoană care se comportă prosteşte sau fără ruşine trebuie pusă la punct, sau când vrei protejezi pe cineva de un entuziasm excesiv, poate fi chiar de folos. Însă cinismul şi creştinismul sunt incompatibile. Baza cinismului — oricât ar încerca să aducă îndreptătiri! — nu poate fi decât un singur lucru: necredinţa.
Odată mi s-a întâmplat să pun aceeaşi întrebare unor nevoitori, părintelui Ioan Krestiankin şi părintelui Nicolae Gurianov: „Care e boala de care suferim cel mai mult în viaţa bisericească a zilelor noastre?“. Părintele Ioan mi-a răspuns imediat: „Necredința!“. Am fost uluit: „Cum aşa? Dar preoţii?…“. Părintele Ioan mi-a răspuns din nou: „La fel și pentru preoți: necredinţa!“. Mai târziu l-am vizitat pe părintele Nicolae Gurianov, care, independent de Părintele Ioan, mi-a răspuns acelaşi lucru: „Necredinţa“.
Oamenii nu-şi mai dau seama că și-au pierdut credința. Cinicii au întrat în Biserică: trăiesc în ea, s-au obişnuit cu ea și nu ţin neapărat s-o părăsească, de vreme ce totul le-a devenit atât de familiar. Și cum se vede situaţia asta din afară? Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei „profesioniste”.
— Când am citit memoriile lui Nesterov, mă trezeam gândindu-mă că astazi ar fi luat peste picior. De exemplu: „Mama s-a dus la paraclisul Ivironului. Poșeta ei, în care avea bani, i-a fost furată; dar bine că a reușit să se închine la icoană”. Toată lumea ar spune imediat: „Uite, o orto-ţicnită!…
-Acum douăzeci de ani, am fi spus despre o asemenea persoană: „Doamne, ce credinţă! Ce frumos!“. Însă propăşirea credinţei ortodoxe a ajuns astăzi o provocare deloc mică pentru creştini. Amintiţi-vă cuvintele din Apocalipsă: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat m-am îmbogăţit şi de nimic nu am lipsă! Și, nu știi ca tu ești cel ticălos vrednic de plâns, sărac şi orb şi gol!“ (Apoc. 3:17). Am devenit săraci în credinţă şi, din cauza asta, mulţi se satură de gândul de-a fi ortodox doar uitându-se la noi. Continuă să fie ortodocşi din inerţie; datorită „dragostei celei dintâi“: mai ţin încă minte cât de mult au dobândit în Biserică și mai nădăjduiesc încă să primească harul.
— Părinte, cum să facem să ne îndreptam viața noastră duhovnicească?
— Cea mai mare bucurie în viaţa duhovnicească este să descoperi mereu ceva nou. Poartă în minte bucuria cu care te-ai trezit Duminică dimineață ca să te duci la Liturghie; nesaţul cu care ai citit din Sfinţii Părinţi, descoperind tot timpul ceva nou. Dacă Evanghelia nu ne mai arată nimic nou, asta nu înseamnă decât că noi suntem cei care ne-am închis şi nu mai lăsăm să ne fie arătat nimic nou. Purtaţi în minte cuvintele lui Hristos, adresate Bisericii din Efes: „Adu-ţi aminte dragostea ta cea dintâi“ (cf: Apoc. 2:4-5).
Interviu realizat de Anna Danilova, redactor-şef la PravMir.ru
Traducere de Mihaela Mihăilă
pentru revista “Familia ortodoxă”, nr. 55/august 2013
cu unele corectări ulterioare ale ierom. Petru Pruteanu
