Incinerarea / cremarea din punct de vedere creştin-ortodox

Necătând la originea creştină a culturii şi civilizaţiei europene,  înşişi europenii se arată a fi tot mai departe de valorile şi spiritul creştinismului, negând perspectiva vieţii de după moarte şi credinţa în învierea morţilor. Occidentalii tot mai des se declară catolici sau protestanţi „nepracticanţi”, iar viaţa de după moarte este pentru ei mai mult un mit, decât un crez. Acest lucru a atras după sine şi o nouă viziune asupra trupului celui adormit, care nu mai este îngropat cu cinste şi credinţă în înviere, ci tot mai des este aruncat în foc şi prefăcut în cenuşă. În mod paradoxal, societatea post-modernă (într-o mare măsură atee) promovează hedonismul şi satisfacerea tuturor plăcerilor trupeşti începând din copilărie şi până la bătrâneţe, fără nici un fel de abstinenţă. Dar atunci când survine suferinţa, omului i se propune eutanasia, iar dacă sufletul a părăsit trupul, acesta este aruncat mai urât decât gunoiul destinat reciclării.

Trebuie să ştim că obiceiul incinerării / cremării este de origine păgână şi contravine cuvântului lui Dumnezeu spus lui Adam: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3:19). De aceea Biserica nu poate accepta practica incinerării trupurilor celor adormiţi, care în timpul vieţii s-au împărtăşit de Tainele Bisericii şi nu sunt lipsite de perspectiva de a deveni Sfinte Moaşte. Bineînţeles, în categoria celor incineraţi nu se încadrează persoanele care au decedat în urma incendiilor sau a altor situaţii de moarte năprasnică, ci numai cei cărora li s-au ars trupurile în crematorii (la propria solicitare sau la cererea rudelor decedatului).

În 1928 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca preoţii să refuze orice serviciu religios pentru cei care au preferat cremarea în locul înmormântării, iar în 1933 Sinodul a dispus ca preoţii care vor încălca această prevedere să fie sancţionaţi canonic. Hotărâri asemănătoare există şi în celelalte Biserici Ortodoxe Locale şi nu se poate spune că înmormântarea este un obicei la care Biserica ar putea să renunţe în timp, acceptând “metode mai moderne”. Deci, celor care au optat pentru cremare, nu li se poate face nici slujba înmormântării şi nici alte pomeniri de după moarte, întrucât aceştia se arată călcători ai rânduielilor dumnezeieşti. Şi aceste rânduieli nu pot fi negociate după moda timpului, ci trebuie respectate de oricine se consideră creştin şi “aşteaptă învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Pentru o analiză teologică mai profundă a subiectului incinerării trupurilor celor adormiţi, propunem spre lectură studiul preotului Adrian Zaharia, publicat în revista „Teologie şi Viaţă”, nr. 1-4/2010 (Iaşi, România).

Sperăm ca răspândirea şi lecturarea acestor materiale să le fie de folos ortodocşilor din diasporă, care tot mai mult se lasă afectaţi de aceste practici păgâne, considerate de ei a fi „moderne” şi „civilizate”. O fi “modern” să-ţi arunci tatăl sau soţul în foc (aşa cum a devenit “modern” să fii tatuat din cap până-n picioare sau să fii homosexual), dar în mod sigur aceasta nu-i plăcut lui Dumnezeu, Care nu în zadar a spus că trupul omului este “templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6:19).