Un bătrân i-a chemat la sine pe doi din ucenicii lui. Unuia i-a dat multe pietricele, altuia un bolovan mare. Apoi le-a spus să meargă în pădure şi să le ascundă. Fiecare piatră în alt loc.
A doua zi i-a chemat din nou şi i-a trimis să caute pietrele. Cel care avea un bolovan a fugit repede în pădure. Cel care avea multe pietricele a rămas încurcat cu ochii în pământ, recunoscând că nu mai ştie unde-i fiecare pietricică. Când s-a întors cel cu bolovanul, bătrânul le-a spus că aşa sunt şi păcatele. Un păcat mare stă pururea înaintea conştiinţei noastre, dar păcatele mici se tot înmulţesc şi noi nu le mai ţinem socoteală. Din această poveste reiese o învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Ei spuneau că nu există păcat mic sau păcat mare. Există doar păcatul fiecăruia. Păcatul tău e cel mai mare pentru tine.
Cu toate astea, morala ortodoxă a făcut diferite clasificări ale păcatelor, în funcţie de rolul lor negativ asupra sufletului. De exemplu, un om care a furat e conştient de asta, pe când un om mândru nu poate realiza mândria lui. În momentul în care ar conştientiza că e mândru, ar însemna – cel puţin pe moment – o ieşire din mândrie; o smerire a lui. Exact ca opusul: un om care e convins că nu e mândru, a şi căzut în mândrie prin simplul fapt că s-a crezut smerit. De aceea părintele Teofil Părăian spunea că adevărata smerenie nu presupune să te crezi cel mai nevrednic om de pe pământ, ci să îţi cunoşti adevărata ta stare. Asta am, asta îmi lipseşte. E greu să convingi o femeie frumoasă că e urâtă sau un bărbat deştept că e prost. Important e nu să îţi renegi calităţile, ci să le vezi şi pe ale altora şi să fii conştient că toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi nu avem niciun merit că ne-am născut într-un anumit fel. Omul – ori că are multe calităţi, ori că are puţine – este făcut după chipul lui Dumnezeu şi îl poartă în sufletul său pe Iisus Hristos încă de la botez.
Dând un exemplu de smerenie indusă, părintele Teofil povestea că, mergând la o mănăstire de maici, toate se prezentau cu aşa-zisă smerenie: „Filofteia păcătoasa”, „Magdalena păcătoasa”, „Athanasia păcătoasa”. Auzindu-le, părintele a exclamat: „Doamne iartă-mă, păi asta e o mănăstire de păcătoase! Ce mai staţi aici? Duceţi-vă în lume dacă aşa de păcătoase sunteţi”. Cu toate acestea, nu există om fără păcat. Aşa cum vedem la evanghelistul Ioan: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim şi adevărul nu este în noi” (I Ioan 1; 8). Important este să le cunoaştem, să le mărturisim şi să încercăm cu toată puterea noastră să nu mai păcătuim.
Şi chiar dacă orice păcat înseamnă ruptura omului de Dumnezeu, anumite păcate ne întunecă sufletul mai mult decât altele. Însuşi Iisus vorbeşte de o clasificare a păcatului când spune: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12; 31).
